Nu v-am povestit si cred ca mereu o sa imi fie lene sa gasesc o exprimare logica pentru asta deci sansele sunt sa nu va povestesc niciodata cum a fost cand am vazut cum sunt ciupercutele. Regret dar asta e tristul adevar. Oarecum. Ca imi dau seama pe masura ce scriu ca eu as fi foarte neincrezatoare in ce as auzi daca mi s-ar povesti mie. Asa ca nu ratati nimic. Adica pardon, ratati enorm dar nu ca nu va povestesc eu.
Mi-am adus aminte de asta azi cand am vazut...ceva, nu mai stiu, un filmulet, o reclama... gata, era un scurt metraj gasit de aia de la crieitivmanchiz pe care nu am avut rabdare sa il urmaresc dar aparea la inceput cuvantul MESMERIZE si o definitie luata de nu-stiu-unde. Si mi-am dat seama ca fix asa a fost. Asta a fost. Intr-un fel imi pare rau ca am vazut cum e. Nici o betie, nici o introspectie, nici o tona de alte lucruri nu te pot duce acolo. Pe mine m-a intristat pe undeva toata treaba asta.... se cam schimba lucrurile cand te intorci. Si Mircea, si Victor au fost putin busiti dar eu nu stiu daca eram pregatita. Pe de alta parte...s-ar putea sa fie doar sincronizare. Stiti momentul ala cand se face trecerea cu adolescenta, cu tot cacatul ala, cand te apuca revelatiile si te umpli de depresii. Cum dracu sa nu fii plin de draci ca adolescent ? Cred ca acum mi se intampla acelasi lucru doar ca mai lent si mai...insistent. Doar s-a nimerit sa coincida cu super-momentul.
Eu am invatat ca suntem mici si nu imi pare rau de asta doar ca nu stiu ce sa fac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu