nici macar nu am ce lectie sa invat din treaba asta...nu e o morala...nu e o pilda...nu e nimic de genul: sa stiu data viitoare sa nu mai fac asta. nimeni nu greseste si simultan gresim toti

nu e un gust amar...e doar o apasare pe inima...un nod in gat...un etalon nou, imposibil de egalat pe care nici nu stiu daca mi-l permit gandindu-ma la mine...un context de "ce mi-ar fi placut sa ma nasc in 1945 sa am 24 de ani si sa fiu la woodstock" doar ca adaptat putin intr-un mod mai dureros si cat mai daunator cu putinta. nu pot decat sa ma intreb acum, now what?

daca as simti-o ca pe o tumoare ... o cangrena de sa imi vina sa imi amputez o mana...sau amandoua sau tot...ar fi atat de usor

in momentul asta o invidiez pe eve...as vrea sa astept lucruri frumoase si sa fiu rabdatoare si virtuoasa dar cred ca e ca in southpark, trebuie sa treaca 11.6 ani ca sa pot glumi despre chestia asta si sa o povestesc la copii.